Cînd te văd... îmi fuge pămîntul de sub picioare. Cînd te ating... parcă aş fura un măr din Grădina Edenului.
Cînd te simt... uit de toate şi de toţi, mă pierd în vis.
Prefaţă
Am trăit, atunci cînd toţi credeau că am murit. Am privit lumea cu alţi ochi, atunci cînd toţi o priveau cu idei reale. Nu am pierdut nimic în viaţa, poate nici nu am cîştigat. Am ceea ce merit, ceea ce a trebuit să am.
Curbele m-au purtat prin tuneluri, şanţuri, cîmpii, dar n-am încetat să merg, să lupt pentru ceea ce am iubit, iubesc şi voi iubi. Credinţa m-a ajutat, iar dorul m-a ghidat să ajung la punctul final...
Capitolul 1
Băiatul din parc
„Dragostea, de-a lungul veacurilor a fost ceea cea inspirat mii de scriitori, pictori, ce a nimicit fără milă sute de oameni, ce a distrus relaţiile omeneşti, doar din dragoste se înfiripa adevăratul rău, nenorocirile şi ura.”
Mereu am crezut în poveştile de dragoste, deşi îmi par destul de banale.
* * * * *
Mergeam pe strada ce duce spre casa mea, ţinînd în mînă cartea preferată „Twilight Saga”. Mereu am fost fascinată de aşa relaţii imposibile, dar în acelaşi timp şi profunde. Relaţii unde interzisul e mai permis decît ca oricînd.
În jur era linişte, doar un cuplu de vîrstnici se plimbau prin parc, pe unde treceam şi eu. Frunzele cădeau lent, evitînd mişcările de prisos. Copacii păreau a fi nişte soldaţi în armure de aur. Un vînt uşor îmi atingea faţa, iar soarele în ziua aceasta îmi era ca un bun gentleman, mă conducea pînă acasă.
Nimic nu mi-ar fi dat de înţeles că a venit ziua maturizării mele, ziua cînd îmi voi pierde minţile. Şi totuşi el era, cel pe care mi-l imaginasem, pe care îl visasem atîtea nopţi. El stătea pe ultima bancă din parc, avînd în mînă un trandafir. El – Steven Stuart, un tînăr de 20 ani, fără vicii, frumos, deosebit în felul său, stătea trist privind cu disperare la ceas. Oare cine e acea norocoasă? Posibil e un model de 1,8 m , cu forme perfecte şi liberă în relaţii.
Am regretat de mii de ori că nu sunt curajoasă, cel mai mult în cazul băieţilor. Dar nu puteam să-l văd stînd îngîndurat şi palid la faţă. Totuşi mi-am luat inima în dinţi şi mă îndreptam spre el, dar fără a mă forţa, trebuia să fiu mai lentă, puţin nepăsătoare ca să nu înţeleagă că demult mă uit la el, nu e aşa de prost, să sper că nu m-a observat.
Înaintam ferm repetîndumi O să fie totul bine. Totul va fi bine. Relaxează-te! Cu cît mă apropiam de el cu atît mai mult îmi bătea inima mai tare, avînd un ritm nebun.
Nu ştiu de unde, dar în parc apăruse Vera, sora mea mai mare. Am vrut s-o strig, dar ea s-a apropiat de el, făcînd nişte gesturi care m-au scos din echilibru. Nu a făcut nimic ieşit din comun. Nu. Doar că l-a sărutat, nu pe obraz cum ar face prietenii, dar pe buze ca nişte...
N-am putu pronunţa acest cuvînt. În alt caz poate că da, dar acum nu. Şi cum de nu mi-am dat seama că ei sunt „iubiţi”? Doar Vera întruna îmi povestea de el, despre relaţia lor perfectă, despre „dragostea” lor. Chiar şi indicii mi-a dat, indicii evidente. În acel moment am vrut să urlu de ciudă. Îmi părea că se răstoarnă pămîntul de sub picioare. Nu mai ştiam ce să fac, unde să fug.
Poate e deja în normalitatea lucrurilor să nu am noroc în dragoste, poate că data aceasta nu a fost nici ea o excepţie. Puţin mai calmată mi-am continuat drumul luînd-o printr-o scurtătură, ca să nu mă întîlnesc cu ei. Asta ar fi prea dur.
Simţeam că viteza pe care o avem era preconizată pentru zbor, dar nu puteam rata şansa să ajung mai repede acasă. Spre marea mea mirare părinţii mei stăteau afară, ceea ce era destul de straniu, pentru că trebuia să existe un motiv vast ca să-i vezi pregătindu-se de picnic.
- Salut ! zisem automat fără a mai gîndi următoarea frază. S-a întîmplat ceva, sau poate am ratat eu asta? în întrebare pusesem accent pe ultimile cuvinte.
- O, nu ! Fii serioasă. Cum am putea noi să facem ceva fără tine. Mama încercă să facă aceeaşi manevrare lexicală. Ceea ce precede întîmplatul, azi, cît de straniu n-ar fi, Vera l-a invitat pe...
- Steven Stuart. Tata îşi strînse gazeta şi o puse pe masă. Astfel de gesturi ar însemna că nu e mulţumit. Şi la sigur ştiu cauza. Şi ce încrezut trebuie să fii ca să vii aşa insistent şi fără prejudecăţi... Cum Vera a putut să-mi facă una ca asta? Tata aruncă ochelarii pe masă, asta deja era culmea. Oare de ce tata are pică pe Steven?
- Dragă ! Ea îl luă de mînă. Mama mereu se deosebea prin dragostea ce o manifesta faţă de noi. Vera a crescut mare şi are nevoie de individualitate.
Ce? Individualitate? Cui? Verei? Oh ! Dacă nu are şi Vera libertate în toate, atunci dă-o naibii. Şi eu totuşi nu prind firul. De aceea am riscat să intru în discuţie.
- Eu totuşi nu înţeleg despre ce se vorbeşte aici.
Dar zero, nici un sunet. Hei ! Chiar e stranie lumea aceasta. Bine. Nu mă aprofund acum în esenţă, poate la venirea „hulubaşilor” voi afla detaliile.
Fără să mai zic ceva m-am dus în casă. Poate voi reuşi să mă schimb pînă la venirea lor. Ard de nerăbdare să-l văd pe Steven. Dar... Sunt puţine şanse să-i plac, nu şi să-l cuceresc. Speranţa moare ultima. Pff! Parcă n-aş dori să-i fac probleme Verei prin ataşamentul faţă de Steven, totuşi e sora mea. Fie ce o fi.
Straniu, se aud nişte voci, dar nu ale părinţilor. O, nu! E el. De ce a venit? E prea mare ispita. Nu vreau, nu vreau să-l văd. Ce mă fac? Poate să urc în cameră şi să mă fac că îmi pregătesc temele, sau poate dorm? Nu ! E prea stupid şi aş proceda ca o laşă.
De ce Vera vine spre casă? E clar. Mama a trimiso să mă cheme. Iar eu acum stau lîngă uşă. E suspect. Prima întrebare ar fi Ce stai lîngă uşă? Iar eu Păi... Eu... şi mai mult nimic. Nu-mi place varianta. Să mă dau într-o parte. Loviturile ar fi de prisos aşa că m-am aşezat pe scări.
Uşa se deschise şi apăruse ea. Veselă ca niciodată. Părul ei blond era aranjat cam haotic, dar îi stătea bine. Dacă să recunosc, Vera era destul de frumoasă ca să-l cucerească pe Steven. Ceea ce nu mi se atribuia mie.
- Hey, Nikki, te aşteptăm afară.
Pentru ce să vin? Ca să încep a panica sau să realizez că totul nu-mi aparţine mie? Din toate planurile de evadare îmi rămăsese doar unul şi acela fără şanse de succes. Zarurile au fost aruncate, cale de întoarcere nu-i.
Am avut nevoie de puţin curaj ca să deschid uşa, un obstacol ferm pe care doream cu orice preţ să-l înfrîng.
Uşa se deschise şi uite că sunt şi eu. Dar nimeni nu s-a întors în direcţia mea, destul de trist. Doar LOOP a lătrat o dată în partea mea. Mda! Nu mă aşteptam la o aşa întîmpinare călduroasă.
Fără să mai aştept vreo invitaţie m-am îndreptat spre ai mei. La urma urmei mai puţină atenţie, mai multă libertate.
- Salutare! Eu sunt Nicole. M-am apropiat de el şi i-am întins mîna.
Steven a zîmbit, a întins şi el mîna. Cînd i-am simţit atingerea parcă ar fi trecut 200 W prin mine. Fluturii din stomac s-au trezit la viaţă, totul părea un vis.
- Sunt Steven. Am crezut că am să mor, era chiar atît de frumos că lumea şi stelele îşi pierdeau rostul în faţa lui.
După atîtea trăiri am preferat să stau înt-o parte, pentru că erau şanse să-mi pierd controlul.
Din toate discuţiile auzite am înţeles doar că Vera vrea să se mute cu Steven în casa pe care părinţii lui i-au dăruit-o la aniversare. Iată de ce tata s-a enervat. Nici mie nu-mi pare ideea prea potrivită. Nu că aş fi egoistă, dar... Nu vreau să-l pierd.
Mi-e cam plictisitor. Toţi au uitat de mine. N-are nici un rost să mai stau aici aşa că m-am ridicat în camera mea.
Am încercat să-l scot din cap, măcar pe un timp. E prea aproape ca să mă pot abţine. Acum sunt ca un maniac ce ar dori să se vindece, dar este pus la provocare.
Din toate ocupaţiile pe care le-am căutat doar netul mă putea distrage, în plus că Marie (cea mai bună prietenă) este online.
Nick ;) salut. ce faci? :*
M@rie Salut. fak bine. tu?
Nick ;) Oh!!!!! Mi-e rău. L
M@rie De ce?
Nick ;) l-am văzut pe Steven Sumpter
M@rie Pe cine? Pe Steven Stuart? Waw. Pe cel mai bun atlet. Şi ce?
Nick ;) Cred că îl plac. Dar Ups, el se întîlneşte cu Vera. Am încurcat-o.
M@rie Dar nu-mi zi că vreai să-l cucereşti. El nu merită.
Nick ;) Şi eu acum ce să fac?
M@rie Las-o baltă. Eu însă am o noutate super tare.
Nick ;) Şi care e?
M@rie Sîmbăta viitoare plec în Franţa
Nick ;) Cool ! dar cum rămîne cu orele?
M@rie Eu plec definitiv.
Nick ;) L ... crying...
M@rie Hm ! eu voi veni vara... nu fi tristă. Oh ! sorry dar trebuie să ies. Pa :*
M@rie offline
Ce ghinion ! Cea mai bună prietenă pleacă. Această noutate m-a indispus mai mult decît cea anterioară. Ea mereu a fost persoana care a avut un loc aparte în sufletul meu. Marie a putut să mă facă să zîmbesc, atunci cînd eram tristă, m-a încurajat, atunci cînd aveam nevoie de susţinere. Nu pot să o pierd, e prea dur.
Te simţi deprimat atunci cînd ţi se taie răsuflarea, iar focul se află departe, el nu te mai încălzeşte. Pierzi totul, pierzi ce nu vreai să pierzi. Pierzi sufletul, el cade în întuneric, iar tu devii prizonierul propriei vieţi.
Starea pe care o aveam putea fi comparată cu o boală. M-am apropiat lent de fereastră. Toţi s-au dus. Soarele a apus şi eu nu-mi pot găsi locul. Încerc să lupt cu propria-mi persoană.
Trebuie să aflu detaliile plecării lui Vera. Pentru prima dată îmi doream ca ea să nu plece, să nu-mi ia ultima speranţă de a mai simţi sensul vieţii. Am coborît în hol. Mama şi tata discutau asupra temei intuite de mine „VERA”. M-am apropiat de ei fără a produce mari zgomote. Am cuprinso pe mama de gît şi am sărutato. Mama a zîmbit. Deşi uneori puteai să crezi că mama o iubeşte pe Vera mai mult, totuşi ea mereu a ţinut la mine şi şi-a demonstrat dragostea la maxim.
- Mika ! astfel o diezmerdam pe mama, o prescurtare de la mămica. Despre ce aţi discutat cu Vera şi Steven în absenţa mea? În voce aveam un interes fals.
- Păi, dragă noi... eu şi cu tatăl tău...
- Vorbeşte doar pentru tine, mie nu-mi prea place această idee. Tată mormăia de după ziarul pe care îl luase de pe masă. Aveai impresia că e un copil capricios şi bosumflat.
- Şi totuşi. Mama îl privi cam stîngaci. Noi am decis că Vera poate să se mute cu Steven. Doar că ei vor locui în alt oraş. Va trebui să zburăm cu avionul.
- Dacă asta o va face fericită atunci merită să înfrîngă această distanţă.
Da. Desigur. Merită. Ce prostie!
- Sîmbăta viitoare eu şi tata vom pleca cu Vera să vedem ce prezintă casa.
- Dar eu nu plec cu voi?
- Tu vei rămîne acasă, pentru că luni eşti la ore.
- Ok! Am zis, deşi pare mi se că nu doream să stau acasă. Şi Marie pleacă.
Capitolul 2 Pasărea din fier
De o săptămînă nu mai apare soarele.
De o săptămînă plouă.
De o săptămînă nu l-am mai văzut, nu i-am auzit vocea, măcar un pic, în urma unui apel ce nu mi-e adresat mie. Mi-a dor de zîmbetul lui, de atingerea lui, care face să tresar. De toată fiinţa lui mi-e dor.
Nopţi la rînd aveam acelaşi vis. Un vis în care noi doi eram împreună. El mă strîngea la piept, îmi şoptea vorbe dulci şi repeta într-una Te iubesc!. De fiecare dată cînd mă culcam speram să-l revăd, măcar în vise.
* * * * *
E vineri. Mîine Vera şi părinţii pleacă în călătoria aşteptată. Eu însă am în plan să merg la Marie, pentru a-mi lua rămas bun. Dorim ca pentru ultima dată să ne distrăm. Nu va fi nimic deosebit, doar o plimbare cu prietenii sau cinema.
În casă e un adevărat haos. Mama şi Vera pregătesc bagajele. Tata îi instruieşte pe subalterni în privinţa lucrului. Iar LOOP o fugăreşte pe Isy prin toată casa.
Poate că în plan aveam mersul la Marie, dar mereu cuvîntul definitiv l-au avut părinţii. Trebuia să fiu sigură că plecarea la Marie nu îmi va face necazuri. Prima persoană la care mă adresez cu aşa probleme e mama.
- Mami, nu eşti contra dacă azi voi merge la Marie?
- Bine. Du-te. Mai multe cuvinte nici nu puteam să aştept. Ea era prea ocupată ca să-mi ofere maxima atenţie.
Acordul l-am primit, dar totuşi mă simt cam straniu. Tot corpul se afla parcă sub influenţa unei vibraţii. Îmi pătruse în suflet o frică. Nu am avut curajul să părăsesc casa. Am sunat-o pe Marie, fiind puţin confuză.
- Salut !
- Salut, Nikki ! Ce faci?
- Mersi, sunt bine. Trebuie ceva să-ţi spun.
- Ce?
Nu ştiam ce să zic, ce să fac. Doream să arunc receptorul, să închid telefonul ca să nu mă găsească nimeni.
- Nu pot veni azi. Te rog nu fi supărată. Ştiu că ai da orice ca să arunci în mine ceva. Distraţivă fără mine. Te implor să mă crezi, am motive destul de puternice ca să nu vin. Scuze.
- Am înţeles. A spus astfel încît aveai impresia că plînge.
- Scuze! Pa. Am închis telefonul.
Sesizez că fac o greşeală, dar nu pot să n-o fac. Intuiţia şi sufletul nu-mi permite să merg pe calea pe care doream s-o fac. Mă va mustra conştiinţa, dar alegerea e făcută.
Sîmbătă. Zgomote, telefoane sunînd, vorbe agitate, forfotă mare. Mama într-una strigă în receptor Avionul e la 7 seara. Alo! Eu zic că avionul e la 7! Mă auzi? Un adevărat calvar. În camera alăturată Vera vorbeşte cu Steven la telefon Avionul va decola la ora 7. Sper că va dura puţin zborul, pentru că mi s-a făcut dor. Şi eu te iubesc. Ce banalitate. Chiar îmi vine să vomit.
- Nikki ! Scumpo, vino să mă ajuţi puţin ! Mereu cînd e vorba de ajutor mama mă cheamă pe mine, nu pe Vera. E o descriminare.
- Vin, mamă, vin !
Dîndu-mi ochii peste cap am închis TV. Fără nici o grabă am coborît scările. În hol mă aştepta căldarea şi mopul. Nu înţeleg. Sper că mama nu are în plan curăţenia.
- Nick, du te rog aceste „accesorii” pe care tatăl tău mereu uită să le pună la locul lor. Am obosit zilnic să umblu şi să strîng totul în urma lui.
Iarăşi se începe povestea cenuşăresii. Niciodată nu am înţeles logica mamei. Ea mereu îl impune pe tata să facă ceva prin casă, apoi se plînge că face totul rău şi că trebuie să refacă ceea ce a făcut el. Eu însă am luat mai repede acele instrumente şi le-am dus în cabină.
- Acum ajută-mă să aranjez masa.
- Desigur.
- Ce s-a întîmplat? De ce eşti atît de tristă?
- Totul e Ok, doar că... Nu am dorit să continui. Nu aveam dispoziţia unei discuţii.
- Doar că ce? Mama mă privi cam suspectă. Hai povesteşte-mi ! Ea mă aşeză pe scaun şi singură se aşeză vizavi.
- Înţelegi... Eu... În cap încercam să găsesc ceva ce nu ar avea un efect fatal. Nu sunt sigură că mama ar fi încîntată să afle că îl plac pe logodnicul surorii mai mari. Deci eu ieri trebuia să plec la Marie, dar m-am răzgîndit. Mă tem că ea nu a înţeles motivul refuzului meu. Eu, sincer, am vrut să mă duc, dar ceva m-a oprit. Acum nu pot sta locului. Simt că voi exploda, dacă ea nu mă va ierta.
Mama mă privi cu un surîs, apoi se ridică şi continuă să aranjeze masa. Nu înţelesm gestul, aşteptasem un răspuns la dilemă. Dar... Răspuns nu e.
Stăm la masă. Mama pregătise spaghete, preferatele Verei. Un semn că Vera pleacă şi e necesar să-i împlinească poftele, pentru o ultimă dată. Toţi sunt binedispuşi, cu exepţia mea. Stau şi învîrtesc spagheta în farfurie. Mă simt atît de deprimată încît nici nu pot mînca. Îmi pare că totul se învîrte, iar eu nu mă pot opri de alergat. Alerg spre idealuri.
Am finisat dejunul, Vera şi mama au plecat la cumpărături, iar tata a ieşit la plimbare cu LOOP. Eu am rămas acasă, ca întotdeauna. Am strîns masa şi am spălat vesela. Isy mă privea din colţul camerei. Ochii ei mari şi negri mă înduioşau. E un mod ferm de a mă face să-i dau ceva gustos, cît nu-i tata acasă, el nu o poate suporta. Zîmbind i-am făcut din ochi şi am chemat-o la mine. Ea venise repede. Lăbuţele ei se mişcau atît de graţios, iar coada o învîrtea dintr-o parte în alta. Era atît de nostimă. În farfurioara ei i-am pus nişte lapte cu biscuţi fărmiţaţi. Ea în grabă se apropie de farfurie şi primea satisfacţie de la dejun.
Afară e înnourat. Timp pentru plimbare nu-i. Casa e pustie,ca şi sufletul meu. În jur totul e sur, monoton. Stau în camera mea şi privesc prin fereastră. Acolo sub o umbrelă stau doi îndrăgostiţi. El o strînge la piept, ea îl cuprinde cu o mînă, iar cu cealaltă prinde stropi de ploaie. Aş da orice ca cei doi să fim noi. Cuprinşi de ploaie, sub o umbrelă, Steven să mă îmbrăţi, iar eu să-i simt prezenţa, nimic mai mult.
Vise, vise şi simple dorinţe. Arsă de vie sunt atunci cînd mă gîndesc la ceea ce mă aşteaptă în viitor. Poate că el va fi cu mine, dar... Am obosit să mă hrănesc cu iluzii. Mi-e încă foame. Vreau să beau din privirile lui, care te fac să te pierzi în spaţiu, să ajungi într-o lume paralelă, unde voi doi sunteţi întregul univers. Un univers plin de speranţe, dorinţe şi mii de săruturi.
Adeseori mă întreb la ce se gîndeşte el atunci cînd mă vede, sau poate cînd m-a atins a simţit aceeaşi electrizare? Dar cine ştie ce gînduri are el.
Chiar de pare că nu am nici o şansă, totuşi eu vreau şi-mi place să trăiesc cu gîndul că în adîncul sufletului i-a zvîcnit ceva, atunci cînd ne-am văzut.
Cu aceste idei confuze adormisem fără a mai gîndi ceva.
Poc – Poc – Poc ! o creangă bătea în fereastră. Mă trezisem brusc de la aceste zgomote. Era deja ora 4, dar nimeni nu încercă să mă scoale. Peste o oră trebuie să fim la aeroport. Fără a mă grăbi mă sculasem de pe pat. Afară ploua, iar vîntul vuia de parcă ar fi un vapor.
Faţa şi mîinile îmi erau deformate. Am dormit rău. Avusem un vis destul de bizar, precum că avionul cu care trebuia să zboare părinţii şi Vera a dispărut şi radarele nu-l puteau găsi. Dar e doar un simplu vis. Un vis urît, care dispare odată cu somnul.
Se aud nişte paşi apropiinduse mai mult şi mai mult. Uşa se deschise şi în prag apăruse mama, care după modul de mişcare lent nu ştia că mă trezisem deja. Ea închise încet uşa şi se apropia de pat. Eu nu am putut rezista tentaţiei de a mai glumi.
- Hey ! zisem destul de liniştit.
Mama tresări pe loc. S-a speriat. Eu repede am intervenit.
- Sorry! Rîsem. Nu am vrut să te sperii.
Ea mă privi lung şi-mi zise.
- Ba deloc nu m-am speriat. Mă crezi de o fricoasă ?!
Eu am zîmbit, deşi nu prea eram în stare s-o fac cum se cuvine. Mama se apropie de mine şi mă cuprinse.
- Draga mea. Ai crescut atît de mare. În voce avea regret şi durere. Acum pleacă Vera, iar în curînd şi tu îţi vei lua zborul din cuibuşor.
- Mamă, încetează ! Eu încercam s-o liniştesc. Nu te teme acest zbor nu va fi curînd. Vei reuşi să te saturi, încît te vei ruga ma i repede să plec. Am zîmbit.
Mama mă privi atît de blînd şi cald încît am vrut să-i spun că o iubesc mai mult decît ochii din cap. Faţa ei cu trăsături fine şi nobile îţi insufla doar încredere. Zîmbetul larg şi rîsul uşor te trezeau la viaţă.
Îmi aduc aminte de zilele cînd eu cu mama şi Vera ne plimbam prin parcul vecin. Ele mă ţineau de mînă şi mă ajutau să sar, să zbor. Atunci eram cel mai fericit copil din lume. Nu ştiam de existenţa răului, urii şi a dragostei.
În acel moment aveam o senzaţie că pentru ultima dată îmi văd persoanele dragi. Dar încercam să evit acest sentiment. Mama ieşise din cameră doar spunîndu-mi să mă pregătesc de plecare.
Nu a fost atît de greu să-mi găsesc ceva de îmbrăcat. Rochia albă, pe care Vera mi-o procurase cînd fusese în Phoenix, şi cardiganul negru erau tocmai perfecte. La aceste haine luasem şi gentuţa neagră. Automat am deschis telefonul ce era pe masă, alături de geantă, Un apel pierdut de la Taylor S. Taylor Sebastian este un prieten de-al meu, e în grupul nostru de cunoscuţi. Ne cunoaştem de mult timp, e un tip destul de normal.
Afară se auzea maşina, iar tata o grăbea pe mama. Ar trebui să cobor şi eu mai repede, nu vreau să întîrzie la avion. În cîteva minute eram gata şi aşteptam să pornim.
Pînă la aeroport am mers jumătate de oră. În acest timp tata a reuşit să-mi spună toate regulile de comportament în lipsa lor.
- Nici o petrecere în absenţa lor,
- E interzis de a conduce maşina,
- Stingerea e la ora 10, în cel mai rău caz 11,
- Se interzice plecarea de acasă pe timp îndelungat, etc.
Aceste reguli mereu au existat şi în prezenţa părinţilor şi în absenţa lor. Instructajul e un punct forte al tatei. Am răsuflat cu uşurinţă atunci cînd am ajuns la aeroport.
Tata se încărcă cu bagaje, iar mama îşi luă geanta şi pachetul cu cadouri pentru părinţii lui Steven. Uşa aeroportului se deschise şi... Waw ! Era atît de mare. Lumea părea a fi nişte furnici într-un roi. Printre această mulţime am văzut-o pe Marie. Eram atît de fericită. În grabă mă îndreptam spre ea, dar am auzit din spate cu mama strigă.
- Nikki, unde te duci? Întoarce-te!
Eu mă întoarsem şi zisem.
- Acolo e Marie. Trebuie să mă duc la ea.
Mama aprobă din cap şi eu îmi continuasem drumul. Mă apropiasem de ea şi o cuprinsem strîns încît am auzit cum a plesnit ceva. Marco, fratele lui Marie, şi Taylor au început să rîdă. Poate că le apăruse amuzant faptul că a trecut doar o zi şi reuşisem să mi se facă dor atît de tare. Marie reuşi doar să zică.
- Şi mie mi-a fost dor. Vocea era răguşită, pentru că o strîngeam. Nu doream să-i dau drumul măcar pentru o clipă. Îmi părea că dacă îi voi da drumul ea îşi va lua zborul. Dar eu asta nu vreau. Acum, recunosc, sunt egoistă. Însă dacă egoismul meu ar reţine-o pe Marie, atunci voi fi aşa insistentă.
Am slăbit puţin din putere ca să-i dau aer. Mă temeam să nu-şi piardă cunoştinţa. Ar fi ceva destul de banal din partea mea s-o ţin ca pe o prizonieră.
- Marie, te rog să mă ierţi pentru toate...
- Eu... Ea încercă să reproşeze, dar am continuat mai departe fără a-i auzi părerea.
- Da. Scuză-mă. Nu-mi pot ierta că nu am fost vineri. Ştiu că pentru tine asta a însemnat foarte mult.
- Nikki ! Ea se rupse din braţele mele. Mă privi insistent în ochi. Eu te-am iertat, pentru că eşti prietena mea şi mereu vei fi, orice nu s-ar întîmpla. Ţin mult la tine şi la devotamentul tău. Îmi imaginez cît de mult ai suferit din cauza că n-ai venit, dar sper că motivul tău a costat asta. Eu am încredere în tine. Oh ! Ce uşurare. Asta e tot de ce am nevoie. Aveam nevoie de cuvinte adevărate, spuse din suflet.
Am auzit cum în spatele meu răsunau nişte voci cunoscute. M-am întors automat. Erau părinţii şi Vera, care vorbea la telefon.
- Bună ziua , tinerilor ! Tata zise, apropiindu-se de grupul nostru. Pe cine petreceţ?.
Eu am pufnit.
- Tată, parcă ţi-am povestit că Marie şi Marco pleacă în New-York apoi în Franţa. Taylor a venit să-i petreacă.
Tata rîse puţin ruşinat.
- Îmi cer scuze. Marie, unde vă sunt buneii?
- Ei s-au dus după bilete.
El se întoarse sarcastic spre mama.
- Uite, Marry ! Bagajele le-am făcut. Stăm şi aşteptăm să plecăm, dar bilete nu avem.
Mama îl privi cu un surîs.
- Hai, atunci să le procurăm. Mama îl apucă de mînă şi îl tîra după ea. Tata se pornise tot cu genţi. Lasă genţile astea că nu ţi le va lua numeni. El lăsă totul şi împreună se îndreptară spre casa de bilete.
Vera încă mai vorbea la telefon. Era atît de satisfăcută. Marco însă o privea cu tristeţe. Acum trei ani el şi Vera formau un cuplu, un cuplu fericit şi care îşi făcea planuri de viitor. Îmi aduc aminte de ziua cînd am aflat că Vera şi Marco ar dori ceva mai serios. Eu şi Marie ne bucuram nespus de mult, speram că vom fi o familie. Cînd Vera împlinise 18 ani ei au rupt relaţia, Vera motivînd că a crescut mai mare şi ideile despre dragoste s-au schimbat, aşa că au decis să fie doar prieteni. Vera poate şi-l consideră prieten, dar el încă o mai iubeşte, o văd după ochii care îi strălucesc de fiecare dată cînd privirile lor se întîlnesc. Sunt sigură că Marco a avut o relaţie cu Katherine, prietena Verei, pentru a-i demonstra că în viaţa lui mai există şi alte fete, dar nu avut nici un efect acest pas. Verei îi era paralel.
E ora şase.
Marie îmi povesteşte despre planurile ei. Marco şi Taylor discută despre meciul de ieri, dar Marco e absent, încă se mai uită la Vera. Vera însă încearcă să evite privirile lui. Părinţii şi buneii lui Marie analizează aeroportul. Ca de fiecare dată, tata începe discuţii aprige cu elemente de contraziceri.
Peste cîteva minute s-a anunţat Rugăm toţi pasagerii rutei Tucson – New-York să se apropie de camera de control nr. 1. Vă mulţumesc pentru atenţie!
Tata răsuflă din greu şi mă privi lung. Se apropie cu mama de mine, Verei îi făcuse sem să înceteze discuţiile pe telefon.
- Ei, ce să zic, dragă. Fii cuminte şi ascultă de... Se scărpină la ceafă. Ascultă de motoraşul din cap. El zîmbi. Mă cuprinse strîns. Nu mai ţin minte cînd ultima dată el m-a îmbrăţişat.
- Noi o să te sunăm cînd vom ajunge, mama mai adăugă. Peste o săptămînă vom fi acasă. Ea mă sărută pe frunte. A vrut să se răcorească puţin, dar s-a abţinut.
- Totul va fi bine. O să vezi. I-am zis cu entuziasm.
Veni şi Vera să-şi ia rămas-bun.
- O să-mi fie dor de tine, surioară, mă îmbrăţişă. Poţi să vii în vacanţa de iarnă la noi. De Crăciun New-York-ul e ca o poveste.
- Mersi pentru invitaţie. Îi zisem cu puţină tristeţe în voce. Nu înţelegeam de ce eram tristă, poate , pentru că ai mei pleacă sau poate că Steven nu mai e. Dar mai mult simţeam ceva aprig în suflet. O nelinişte ce-mi ardea capul.
- Nichole, dar cum vei ajunge acasă? Şi maşina... Tata brusc zise, nici nu ne aşteptasem.
- Eu pot să o duc acasă, d-le Anthony. Şi maşina o pot conduce, am deja permis. Taylor a intervenit.
- Da? Tata îl privi suspect.
- Aveţi încredere. Totul va fi Ok. Nichole va ajunge acasă întreagă şi nevătămată, precum şi maşina. Taylor zîmbi.
- Dacă zici. Marry, dă-mi cheile. Şi, vezi, dacă se întîmplă ceva... Tata îl preveni şi îi întinse cheile.
- Nu vă îngrijoraţi. Taylor luă cheile şi rîse sarcastic.
Eu m-am apropiat de Marie şi i-am zis doar.
- Să nu mă uiţi. Am cumprins-o. Ea a zîmbit.
- Trebuie să ne grăbim. Tata zise privind la ceas.
Toţi se îndreptau spre camera de control. În spate am rămas eu şi Taylor, buneii lui Marie deja plecaseră.
Taylor se întoarse spre mine, avînd un zîmbet larg.
- Ei ce, Smiley ! Plecăm acasă?
L-am privit, cam puţin ruşinată de numele acesta. Doar Taylor îmi zicea aşa, motivaţia fiind faptul că mereu zîmbesc. E destul de amuzant.
Fără a zice ceva am aprobat din cap. Ne-am îndreptat spre ieşire. Afară încă ploua. Destul de straniu pentru regiunea noastră.
Am urcat în maşină şi am pornit spre casă. Tot drumul am tăcut, doar din cînd în cînd Taylor mai trăgea cu ochiul în direcţia mea , iar eu în a lui. Ar fi dorit să-mi spună ceva, dar se răzgîndea.
Am ajuns acasă. Ploia parcă încetase. Taylor a parcat atent maşina în garaj, ca să nu-şi facă probleme. Eu m-am pornit spre casă, dar Taylor zise.
- N-ai dori să ne plimbăm puţin?
- Desigur. De ce nu. Am răspuns cu o aprobare fermă.
El zîmbi mulţumit.
Ne-am plimbat prin parc, am fost la o cofetărie, apoi iarăşi am hoinărit prin orăşel. El îmi povestise atîtea lucruri amuzante. Era pentru prima dată din această vreme cînd uitasem de Steven şi eram cu adevărat fericită. Taylor era mai bun decît credeam, îl priveam cu alţi ochi.
Mergeam pe drumul de lîngă casă. El mă ţinea de mînă. Simţeam o căldură familiară. Privirile lui mă linişteau. Ne-am apropiat de portiţa care despărţea trotuarul de mica noastră grădină.
- E timpul să plec. Deja e tîrziu. O spuneam cu regret dînd ochii în jos. Încă ne ţineam de mînă. Nu doream să ne despărţim. Nu doream să mă întorc în pustietate. Nu doream să cad din norii roz.
El nu zise nimic, doar lent se apropie de mine. Mîna stîngă mi-o puse pe talie, iar cu cealaltă îmi ridică faţa. Privirile noastre s-au întîlnit. Atent m-a tras spre el. Apoi mi-a dat părul într-o parte. Ştiam ce urmează, puteam să evit, dar n-am vrut. Buzele lui moi mi-au atins la început gîtul. Era o senzaţie pe care nu o mai avusem pînă acum. Tot corpul parcă ar fi atrofiat. Nu încercam să mă mişc. Apoi au urmat obrajii, care erau roşii. Simţeam cum îmi arde tot corpul. Buzele deveniseră puncul final. Eram cu ele muşcate. Era o satisfacţie nepăsătoare, tulburătoare, care mă făcea să-mi pierd controlul. Cînd i-am simţit buzele nu m-am putu deja opri. Eram atrasă de el, de fiinţa lui. În cap înţelegeam că acest pas mă va costa mult, dar nu mă puteam abţine. Totul părea atît de intens, fără frică. Lîngă el mă simţeam în siguranţă. Doar acum realizez că nu are rost să te fugăreşti după idealuri atunci cînd realitatea te înconjoară şi te face fericită.
Îmi era greu să mă despart de el, dar trebuia să o fac.
- Trebuie să plec. Am spus lent ca să nu destram atmosfera feerică.
- Nu pleca. Mai stai puţin. Rugăminţile lui mă chinuiau, iar săruturile mă dezarmau.
Mi-am ridicat capul de pe pieptul lui cald. Stăteam şi mă uitam la el. Părea a fi un vis. Prin cap îmi treceau diverse idei. Mă amuzam pe seama lor. Una din ele mi-a părut mai real.
- N-ai vrea să intri? L-am întrebat printre dinţi. Apoi am zîmbit ca un copil care a făcut o nebunie.
El a rămas puţin şocat. O minută nu înţelegea dacă vorbesc serios sau glumesc. Apoi totuşi a răspuns.
- Păi... De ce nu. Da. Desigur. A ris şi el la răspunsul timid.
Ţinîndu-ne de mînă am intrat în acsă. L-am condus în camera mea. Nu era prima dată cînd el venise în cameră ca un bun prieten, dar acum e altceva.
- Doreşti ceva? El mă privi lung şi tentant. Eu am în vedere de băut. Taylor a făcut o mimică parcă i-aş fi luat caramela.
- Dacă se poate, atunci aş prefera un ceai, domnişoară chelneriţă. Îmi zîmbi.
- Cum doriţi. Vin peste cîteva minute şi vă rog să aşteptaţi în linişte. I-am zîmbit ca răspuns.
Am coborît în bucătărie. Era atît de neobişniut ca bucătăria să fie pustie. Am pus apa la fiert şi am aprins TV, care se afla pe masa de lîngă sufragerie.
Azi, în jurul orei 10, avionul cu ruta Tucson – New-York s-a prăbuşit în raza oraşului Dallas. Nimeni nu a supravieţuit. Poliţia explică acest accident ca fiind un act terorist însă experţii confirmă că din cauza ploii şi ceţii piloţii au pierdut controlul asupra zborului. Cu mai multe detalii vom reveni la emisia de la ora 12.
În acel moment nu puteam nici plînge, nici să zic măcar ceva. Nu realizam ce s-a întîmplat. Poate că e o glumă. Poate că asta s-a întîmplat cu alt avion. Eram prea deprimată ca să înţeleg, sau să încerc să înţeleg. Totul s-a spulberat. Simţeam cum capul mi se învîrte, iar în ochii mi se întunecă.
- Nikki, trezeşte-te ! Unde e naiba telefonul... E tot ce am mai auzit şi am simţit doar atingeri pierdute şi derutate.
To be continued...
Hey! Ţi-am simţit lipsa. Deşi nu am scris de ieri am impresia că o vecie nu ţi-am destăinuit secretele =). Astăzi am fost la un party. Jake m-a invitat. Era să fie totul cOoL dacă el nu se îmbăta. A vrut să mă...
